Si ei fac parte din joc… chiar daca nu sunt actorii principali. Mai mereu injurati, foarte rar aplaudati, arbitrii sunt tot oameni, cu trairi si sentimente... Sunt Ionut Borcan si va astept, saptamanal, pe frf-cca.ro, pentru a descoperi impreuna povestile lor.

Arbitru asistent in Lotul National, Elena Mihaela Tepusa - fosta Gomoescu - locuieste de sase ani in Bucuresti, oras in care a venit initial pentru a urma cursurile Facultatii de Stiinte Politice (in limba franceza) din cadrul Universitatii Bucuresti. Intre timp a absolvit si un Master in “Drept international si legislatie europeana” (Academia de Politie “Alexandru Ioan Cuza”), s-a casatorit si a adus pe lume un copil.

Nascuta la Buzau, pe 19 aprilie 1983, a devenit arbitru in 2000, la doar 16 ani. In 2005 a ajuns in Liga 3, in 2007 in Liga 2, iar un an mai tarziu isi facea debutul international. Inainte de a face saltul catre esalonul al treilea, a arbitrat in ligile regionale din Franta, tara in care obtinuse o bursa de studii. In prezent lucreaza in sistemul bancar, ca specialist resurse umane.

Ce sau cine te-a determinat sa alegi calea arbitrajului? Crezi ca este o meserie potrivita pentru o fata?

Am crescut intr-o familie obisnuita cu deplasari la meciuri, stadioane, cantonamente; astfel, am fost de mica pasionata de sport si in special de fotbal. La 16 ani, am aflat de la un coleg de liceu ca se organizeaza cursuri de arbitri de fotbal la AFJ Buzau, la cativa pasi de casa mea. M-am inscris initial doar din dorinta de a invata regulamentul de fotbal. Apoi, pentru ca am absolvit scoala cu cea mai mare nota, am fost delegata - spre marea mea surpriza - la un joc de juniori imediat ce am primit carnetul de arbitru. A trebuit sa merg la meci... si sa arbitrez bine. Si-am continuat de-atunci. Intr-un fel, da, e diferit ca fata sa fii arbitru. Dar de fapt regula in arbitraj este aceeasi: putere de concentrare extraordinara in fiecare secunda din cele 90 de minute ale jocului pentru ca nu trebuie sa gresesti nimic! Este un efort mental incomparabil cu orice altceva. Noi, arbitrii, stim ce inseamna, iar daca reusesti, esti un arbitru bun, indiferent daca esti fata sau baiat.

Iti mai amintesti cum a fost la primul tau joc?

Fiecare joc are amintirile lui. Primul a fost la juniori, cu multi ani in urma, iar colegul de la centru mi-a spus ca m-am descurcat mai bine decat alti “incepatori”. La seniori am debutat in campionatul judetean. Profesorul meu de romana avea o expresie: “eminamente rural”. Primul joc la liga a III-a -  a fost la intoarcerea din Franta, dupa o bursa de studii si meciuri arbitrate acolo, la nivel regional, care mi-au dat ocazia sa nu resimt saltul de la judet intr-o divizie nationala. Si de la primul meci in Liga a II-a am o amintire frumoasa, pentru ca ceilalti doi colegi de brigada, care oficiau si in Liga I, mi-au transmis o atitudine de siguranta si incredere.

De ce ai plecat din Buzau la Bucuresti?

Am facut studiile in Bucuresti si apoi am ramas sa lucrez aici. Am fost sigura dintotdeauna ca vreau sa locuiesc in Capitala. Imi era imposibil sa ajung joia la sedintele saptamanale, si foarte greu ca vinerea dimineata sa merg din Bucuresti la Buzau, pentru ca de-acolo sa plec cu brigada la meciuri pana inspre nordul Moldovei, ajungand uneori la deplasari foarte lungi pentru liga a III-a. Sunt 6 ani de cand m-am transferat la Bucuresti, dar am pastrat relatii foarte bune cu arbitrii si conducerea AJF Buzau. Am continuat sa ne vedem la sarbatorirea evenimentelor fericite din viata noastra. Iar recent, au venit sa imi fie alaturi la cel mai greu moment din viata mea - le multumesc! La fel si la Bucuresti, am aici colege/colegi care imi sunt printre cei mai buni prieteni, inclusiv in afara arbitrajului.

Este greu, ca fata, sa arbitrezi in Romania?

Arbitrajul in sine este foarte greu si foarte frumos in acelasi timp. Ca fata sau ca barbat, nu este deloc usor sa fii arbitru. In week-end-uri nu stai cu familia si nu ai timp liber, arbitrezi si faci antrenamente pe ger sau canicula, iar lumea fotbalului este dura, cu oameni diferiti, cu valori diferite. Ca fata, cea mai mare provocare este faptul ca ma adaptez la lumea fotbalului, ramanand eu insami, cu firea mea... de fata, cu valorile mele.

Ce inseamna arbitrajul pentru tine?

E cea mai mare pasiune si parte esentiala din viata mea, alaturi de familie si serviciu. In multe momente are prioritate insa, deoarece prin natura acestei activitati, indiferent de problemele din viata personala, esti delegat(a) - meciul incepe, trebuie sa fii acolo 100% fizic si mental. Arbitrajul ofera bucuria incomparabila cand dupa meci stii si ti se spune ca ai fost bun!

Poti sa ne povestesti o intamplare amuzanta de la jocurile oficiate? Dar una mai putin placuta?

La liga a IV-a, conducatorul echipei Chimia Buzau avea o minge cu un petic desfacut, pe care o umpluse cu pietre si o aseza strategic la iesirea din vestiarul arbitrilor. Cine nu stia povestea era rugat de nea Banica: “Auzi, da si tu un sut la mingea aia s-o bag in magazie”. O situatie mai putin placuta... a fost cand m-a rugat pe mine sa ii dau mingea; dar mi-au strigat jucatorii la timp: “Nuuu!”. S-a intamplat dupa meci, inseamna ca arbitrasem bine de nu m-au lasat sa sutez.

Ai fost delegata si la cateva meciuri internationale. Ce tara/oras te-a impresionat cel mai mult?

Tara Bascilor, atat partea franceza cat si cea spaniola. Am avut o data ocazia sa arbitrez acolo: peisaje superbe, arhitectura urbana incredibila: toate casele in aceleasi culori si tipar, mancare excelenta si oameni aprigi.

Care este rolul familiei in activitatea pe care o desfasori? Ce spune cel mic, cand mama trebuie sa plece la antrenamente sau jocuri?

Bucuria pe care mi-o da arbitrajul valoreaza cel mai mult atunci cand o impartasesc cu ei, care imi sunt cei mai dragi si cei mai apropiati. Lor de spun cand ma bucur de o delegare, de o apreciere pozitiva, de un pas inainte in cariera. Si tot lor le spun cand imi e greu pentru ca stiu ca direct sau indirect, ei imi dau puterea sa gandesc pozitiv. Sebi, la doar 1 an si 8 luni, nu stie inca sa zica, dar cu siguranta ca i-am lipsit prin faptul ca am reluat activitatea atat in arbitraj cat si la serviciu cand avea doar 3-4 luni. Dar tot raul spre bine: fiindca nu m-a avut pe mine tot timpul acasa, se adapteaza foarte repede cu oricine, dar cand apar eu, nu mai baga in seama pe nimeni altcineva! Si fiindca de mic vede foarte mult fotbal la televizor cuvant lui preferat este “gol!”. Il iau cu mine la antrenamente, se joaca “gol” cu sotul... Oricum, orice sport vede: atletism, tenis, rugby, aplauda si zice “gol”.

De ce ai indruma fetele sa se indrepte spre arbitraj si ce sfaturi le-ai da la inceput de drum?

Daca sunt foarte pasionate de fotbal, iar sa joace fotbal nu (mai) este o optiune potrivita pentru ele, le asigur ca vor indragi tare mult meseria de arbitru. Le sfatuiesc sa cunoasca extrem de bine Legile Jocului inca de la inceput, sa isi propuna sa ajunga la o conditie fizica apropiata de nivelul baietilor si sa faca arbitrajul cu bucurie.

Unde te vezi peste 10 ani?

In arbitraj - cat de sus voi avea puterea si norocul sa ajung. In plan profesional, imi doresc sa imi dezvolt cariera in sistemul bancar unde apreciez tare mult conditiile si oamenii cu care lucrez. Iar in plan personal, ma vad in tribuna la meciurile de fotbal ale baietelului meu, indemnandu-l sa intinda mana arbitrului la final.

Ce iti place si ce nu?

Imi place muzica pentru ca imi da energie si ma relaxeaza, imi place marea, imi place sa vizitez, in vacanta, orase mari si frumoase. Nu imi place frigul, nu imi plac cainii maidanezi si nu imi place sa calc.

Vrei sa ne mai povestesti si altceva despre tine ?

Cred ca sunt o persoana corecta: respect regulile in tot ceea ce fac, nu incerc niciodata sa am beneficii altfel decat in mod corect si meritat. Imi doresc sa dau dovada ca sunt un om rezonabil, cu bun-simt si empatic cu cei din jur.

Transmite-le, te rog, un mesaj iubitorilor de fotbal din Romania.

Sa isi indrume copiii sa practice fotbalul sau orice alt sport pentru care au talent.