Si ei fac parte din joc… chiar daca nu sunt actorii principali. Mai mereu injurati, foarte rar aplaudati, arbitrii sunt tot oameni, cu trairi si sentimente... Sunt Ionut Borcan si va astept, saptamanal, pe frf-cca.ro, pentru a descoperi impreuna povestile lor.

Zilele trecute am primit un interviu realizat de catre jurnalistul Florin Ştiube cu arbitrul Dorian Miclosina. Il puteti citi mai jos.

Dialog cu cel mai titrat arbitru cărăşean…

DORIAN MICLOŞINĂ Jr.: “Fără muncă şi seriozitate nu se pot obţine rezultate”

S-a născut pe 7 octombrie, la Reşiţa. A început fotbalul la 8 ani, la piticii CSM Reşiţa (antrenor Feri Varga). La 14 ani s-a transferat la Gloria Reşiţa (antrenor Gelu Bochiş). A jucat pe postul de fundaş central. La 17 de ani a renunţat la  fotbal, iar din anul 1998 a ales calea arbitrajului (arbitru stagiar). La 18 ani a devenit arbitru categoria a II-a, iar la 19 ani a devenit arbitru categoria I. În anul 2005 a promovat în Lotul Divizionar C, unde a arbitrat peste 90 de meciuri. În 2012 a promovat în Lotul Naţional, unde a şi arbitrat 14 meciuri - Liga 2 şi două partide în prima ligă (Dacia Mioveni – Oţelul Galaţi şi Voinţa Sibiu – Dacia Mioveni). 

Rep.:  Doriane, în urmă cu 22 de ani păşeai timid pe porţile FCM-ului din Reşiţa, cu dorinţa fermă de a deveni un fotbalist model pentru reşiţeni. În final nu a fost să fie...

D. M.:  Da. Am început fotbalul la grupa de copii de la FCM Reşiţa, la şlefuitorul de talente care este Feri Varga!  La 14 ani, odată cu plecarea dumnealui în Germania, m-am transferat la Gloria Reşiţa, la clubul din Govândari, cartierul copilăriei mele. Din păcate, la vârsta de 16 ani, la un meci de seniori cu AS Oraviţa, m-am accidentat foarte grav la genunchiul drept, unde am avut fisură de os. Vă spun că am primit cu mare durere în suflet recomandarea doctorului de a renunţa la fotbal şi asta pentru că la orice contact în zona genunchiului riscam să-mi fracturez piciorul. Am făcut o pauză de 6 luni, am mers şchiop până s-a „sudat” osul la loc.   

Rep.:  Până la urmă tot răul spre bine, pentru că ai ales calea arbitrajului...

D. M.:  Da, după o perioadă de refacere de şase luni, am realizat că nu pot părăsi atât de uşor gazonul de fotbal. Dacă nu am reuşit ca fotbalist, mi-am propus să iau calea arbitrajului. Iubesc foarte mult fotbalul, care este viaţa mea.

Rep.:  Ai avut de dus în spate numele tatălui tău, Dorian Micloşină senior, arbitru de divizia B. Orice s-ar spune, ai talent nativ, moştenit de la tată.   

D. M.:  Mi-am propus încă de când m-am apucat de arbitraj, să-mi depăşesc tatăl...

Rep.:  Ceea ce ai şi reuşit...  

D. M.:  Da, mai ales că mulţi dintre oameni din fenomen, m-au încurajat. Încet, încet, am progresat prin muncă şi nu am „ars” etapele din formare, ceea ce-mi prinde foarte bine acum în carieră.

Rep.:  În anul 2005 ai intrat în lotul divizionar C. Spune-mi te rog, cum ai reuşit „performanţa” să fi de multe ori „primul sub linie” la examenele de promovare?

D. M.:  Consider că a fost în primul rând greşeala mea. Trebuia să mă pregătesc mult mai bine decât am făcut-o. Sigur că a este foarte dureros să te aflii tot timpul printre primii sub linie, dar abia după ce reuşeşti începi să vezi, cu obiectivism, unde ai greşit la examen.

Rep.:  Şansa ta s-au numit domnii Ion Crăciunesc şi Aron Huzu...

D. M.:  Categoric. Dumnealor, împreună cu dl. Florin Verigeanu, m-au văzut la un meci amical internaţional de juniori. A urmat apoi o delegare la liga a II-a, la meciul FC Argeş – FCM Baia Mare şi a fost totul bine din nou. Am fost delegat mai des la liga a II-a.

Rep.:  Erai deja în vederile CCA. În iarnă ai participat şi la un curs de instruire şi perfecţionare, ce a avut loc la Căciulata, unde au participat 30 de arbitri de Liga a III-a. Cum ai primit vestea delegării tale la meciurile de Liga I?

D. M.: Ca orice om care doreşte să ajungă sus, cu multe emoţii, dar şi cu satisfacţie, deopotrivă.

Rep.:  Eşti cel mai talentat arbitru din judeţul Caraş-Severin, iar tu şi Cătălin Botaş din Timiş sunteţi reprezentanţii noului val al Banatului.

D. M.: Mulţumesc de apreciere, dar mai am mult de muncit şi de învăţat. Şi sper să vină cât mai mulţi colegi din urmă. Este nevoie de arbitri tineri.

Rep.:  Ai devenit şi proaspăt tătic şi arbitru de prima ligă. Unde este mai greu? Lângă leagăn sau pe teren?

D. M.(zâmbeşte): În februarie 2012 am avut o mare împlinire ca om. Am devenit tăticul unei fetiţe, Ema Sorana. Este foarte greu, dar în acelaşi timp şi foarte frumos în ambele situaţii, lângă leagăn şi gazon, deopotrivă.

Rep.:  Ce le recomanzi arbitrilor foarte tineri, la început de carieră?

D. M.: Multă muncă şi seriozitate, fără de care nu se pot obţine rezultate.