Si ei fac parte din joc… chiar daca nu sunt actorii principali. Mai mereu injurati, foarte rar aplaudati, arbitrii sunt tot oameni, cu trairi si sentimente... Sunt Ionut Borcan si va astept, saptamanal, pe frf-cca.ro, pentru a descoperi impreuna povestile lor.

Pentru aceasta saptamana va propun un dublu interviu, cu o familie de arbitri. Ea este din Vulcan (Hunedoara), iar el din Alexandria (Teleorman), arbitrajul fiind cel care le-a unit destinele... “Am arbitrat impreuna un meci de Liga a 3-a, la Craiova, pe 7 aprilie 2006. Ne-am reintalnit in decembrie, la Pitesti, la Cupa Prietenia, intrecere de fotbal intre arbitri, iar doua luni mai tarziu, in Antalya, s-a infiripat idila noastra”, povesteste Ionut Babadac despre cum a cunoscut-o pe cea care, in 2009, ii devenea sotie.

In fotbalul feminin, Cristina are un palmares impresionant, pe care si l-ar dori orice arbitru din lume. A oficiat la 71 de jocuri internationale, printre care o finala de  Campionat Mondial (SUA - 2003) si una de Champions League (Suedia - 2004). Acestea au venit dupa ce in 2002 fusese rezerva la finala Campionatului Mondial Under 19 din Canada. In acelasi an a participat si la Campionatul European Under 19 (Suedia), iar in 2005 la cel de senioare (Anglia). In 2004 arbitra un sfert de finala la Olimpiada de la Atena, iar in 2008 mergea in Chile, pentru Campionatul Mondial Under 20. Pe plan national a condus ultimele 5 finale ale Cupei Romaniei, fiind desemnata “Cel mai bun arbitru al anului” la Gala Sporturilor Romanesc din 2003. In 2004 devenea prima femeie-arbitru care oficia la centru in Liga I. De fapt, la debutul sau in primul esalon intreaga brigada a fost formata din fete, colege fiindu-i: Fevronia Ion, Irina Mirt si rezerva Cristina Dorcioman. In total are peste 800 de jocuri arbitrate, la toate esaloanele, plus un titlu de campioana a Romaniei ca jucatoare.

Cei doi au impreuna o fetita, care luna viitoare va implini 3 ani. Vorbind despre copii, Cristina spune ca: “Am in plan ca, in viitorul apropiat, sa ii mai fac Alexiei un fratior sau o surioara. Cred ca as deveni cea mai fericita femeie realizandu-ma mai intai pe plan profesional si apoi pe plan personal”. In privinta rolului pe care il are familia in activitatea lor, ea considera ca: “In familie cea mai importanta este intelegerea, iar in acest sens noi avem un avantaj. Avand un copil, trebuie sa facem mai multe sacrificii, dar cu ajutorul parintilor este mai usor. Altfel nu am fi reusit sa facem fata, cu atatea antrenamente si deplasari.”

Devenit arbitru in 1997, la doi ani dupa ce primise, din partea AJF Teleorman, titlul de “Golgheter al Campionatului Judetean de Juniori”, Ionut viseaza sa revina in Liga I, acolo unde a bifat deja 15 jocuri, la linie. Component al Lotului National si absolvent al ANEFS, el este, in prezent, profesor la sectia de fotbal a Clubului Sportiv Scolar Turnu Magurele. Vorbeste cu bucurie despre un proiect pe care l-a demarat in urma cu ceva timp: “De aproximativ trei ani am demarat un proiect la Turnu Magurele, de formare a unui centru de copii si juniori. Sunt multumit de cum a evoluat pana in prezent, reusind sa castigam doua titluri judetene, la categoriile 1998 si 2002, plus participari la fazele zonale. Ma simt onorat sa fiu intrebat de juniorii care au implinit de curand 14 ani, daca ii las sa devina si arbitri. Este o bucurie sa cresc, in acelasi timp, atat fotbalisti, cat si viitori arbitri.”

Mai multe despre familia Babadac aflati din interviul de mai jos.

In 1997 ai castigat campionatul Romaniei, cu Motorul Oradea. De ce ai renuntat la fotbal pentru arbitraj?

Cristina: Pentru ca mi-am dorit sa urmez o cariera, pe plan profesional, la un nivel inalt, iar fotbalul feminin nu-mi conferea aceasta speranta. Mi-a fost destul de dificil a renunta sa mai joc, dar in acea perioada le urmam pe amandoua si trebuia sa iau o decizie. Am renuntat la cariera de jucatoare si a fost alegerea fericita.

In 2003 “fluierai” finala Campionatului Mondial de fotbal feminin, iar in 2004 deveneai prima femeie-arbitru care oficia la centru in Liga I. Iti mai amintesti ce ai simtit in acele momente?

Cristina: In acele momente am simtit ca este ceva normal sa arbitrez orice joc, la orice nivel. Acum realizez ca este o implinire cu succes a carierei profesionale, presarata cu multe antrenamente, meciuri amicale si oficiale, pregatire teoretica si invatare a limbii engleze.
 

Ce inseamna arbitrajul pentru voi?

Cristina: Am indragit sportul de copil. Mai intai am practicat handbalul, apoi m-am orientat catre fotbal, imediat cum am aflat de vestea infiintarii unei echipe de fotbal feminin, la Petrosani. In paralel am urmat cursurile de arbitraj, ulterior devenind activitatea primordiala in viata mea.

Ionut: Este o viata dedicata, aproape in totalitate, fenomenului fotbalistic. Am practicat fotbalul pana la 20 de ani, apoi privirea s-a indreptat catre arbitraj, cu visul de a ajunge unde n-am reusit ca jucator, adica in Liga 1. Visul s-a indeplinit, dar nu in totalitate, pentru ca dupa ce ajungi la acest nivel incepe o alta lupta, de mentinere. Cariera de arbitru este asemanatoare cu a unui sportiv: cu reusite, cu sincope, cu accidentari. Eu am intampinat din fiecare, iar acum este un bun prilej de a reveni la Liga 1. Acolo unde trebuie sa viseze ca va ajunge fiecare tanar care devine arbitru.

Ati fost delegati la cateva jocuri impreuna. Cum este sa faci parte din aceeasi brigada cu sotul/sotia ?

Cristina: La inceput am avut mari emotii stiind ca familia este formata din doua persoane publice. Exista destula incarcatura atunci cand numai unul din familie se expune, iar cu amandoi este uneori infernal. Cu trecerea timpului m-am obisnuit si acum totul este ceva normal.

Ionut: Meciuri amicale arbitram frecvent impreuna, in schimb oficiale - putine. La inceput am avut griji duble, adica sa iasa meciul bine pentru amandoi, si concentrarea a scazut. Acum gandim profesionist si in brigada suntem doar colegi. Trebuie sa luam deciziile cele mai bune pentru ca la final sa nu mai existe discutii.

Este greu, ca fata, sa arbitrezi in Romania? Care este diferenta intre meciurile din tara si cele de afara?

Cristina: Nu este greu, atata vreme cat arbitrez in tara la nivelul fotbalului masculin, cot la cot cu colegii mei. In strainatate oficiez numai la fete, acesta fiind un avantaj, dupa meciurile din campionatul intern, unde viteza de joc si nivelul tehnico-tactic de la masculin sunt superioare fotbalului feminin.

Luna martie vine cu o dubla aniversare pentru voi: 3 ani de casnicie si tot 3 ani pentru Alexia. V-ati dori ca fetita voastra sa devina arbitru?

Cristina: Luna martie prevesteste venirea primaverii, iar pentru noi este o una plina de aniversari. 1 si 8 martie sunt sarbatorite de toti romanii, apoi noi continuam cu 15, data cand ne-am casatorit, si 30 - venirea pe lume a fetitei noastre, care reprezinta cea mai mare realizare. Exista multe motive de a sarbatori cu familia si prietenii.

Ionut: Este greu de prezis ce va urma in viata Alexia. Cu siguranta va reusi sa practice un sport. Pana la 10 ani vom incerca sa urmeze cursuri de inot si atletism. Apoi isi va alege singura sportul preferat. Referitor la arbitraj este inevitabil sa nu-i placa, in vreme ce in casa aude numai despre acest subiect si mai ales ca, dupa fiecare plecare a noastra la meci, asteapta sa primeasca bomboane si ciocolata. Un exemplu amuzant s-a petrecut cu baiatul nasilor, Mihnea, care este aproximativ de aceeasi varsta cu Alexia. Mai intai a primit, de la noi, cartonase, apoi a cerut fluier, ecuson si fanion, iar acum isi doreste sa devina arbitru, imitind frecvent gesturile cu fluierul si cu steagul.

Apropo de Alexia. Nu ti-a fost teama sa arbitrezi insarcinata?

Cristina: A fi insarcinata nu inseamna a fi bolnava. Nu mi-a fost teama, atat timp cat m-am simtit bine si am putut sa alerg. Dar numai la recomandarea medicului, care m-a sfatuit sa fac sport, acesta fiind benefic viitoarei mamici si pruncului. Am arbitrat, insarcinata cu Alexia, pana la cinci luni si m-am simtit foarte bine. In acea perioada am oficiat in Olanda, Azerbadjan, Scotia si la Campionatul Mondial Under 20 din Chile.

Ne puteti povesti o intamplare amuzanta de la jocurile oficiate? Dar una mai putin placuta?

Cristina: Primul mea delegare la centru a fost la un joc de copii, disputat in Vulcan (Hunedoara). Inca nu aveam fluier, dar m-a asigurat un vecin ca imi face cadou unul, “pentru a deveni un mare arbitru”. Fara a-l proba, am inceput meciul, iar dupa cateva interventii prin fluier, toti spectatorii radeau de sunetul acestuia, care semana cu un zgomot produs de o motoreta. M-am amuzat si eu, dar a trebuit sa duc pana la capat partida. O intamplare neplacuta s-a petrecut la debutul in Liga a 3-a, la un meci desfasurat la Curtea de Arges. Aveam o tunsoare destul de scurta, iar un spectator mahmur m-a injurat aproape tot meciul crezand ca sunt baiat. Numai spre finalul intalnirii, probabil dupa ce i-a atras cineva atentia ca la centru este o femeie, acesta “s-a trezit din betie” si nu a mai injurat.

Ionut: Intamplari in activitatea de arbitru sunt nenumarate. Deoarece suntem in luna februarie si urmeaza sa efectuam un drum pentru cursul de instruire in zona Valcea, imi aduc aminte de o intamplare de acum noua ani, cand urma sa merg la Govora, la un curs intensiv de promovare pentru Liga a 3-a. Am ales sa efectuez deplasarea cu echipa din localitate, Rulmentul Alexandria, care avea stagiu montan chiar in acea zona, gandindu-ma ca au un autocar pentru o formatie de liga a 2-a. Dimineata insa... stupoare! Era un autobuz de transport in comun, care a reusit sa parcurga doar 30 de kilometri si s-a defectat, exact la Rosiori de Vede, orasul in care m-am nascut. Am apelat la tatal meu, care mi-a adus masina si am ajuns la timp, chiar daca si atunci era o iarna la fel de dificila ca aceasta de acum. Cea mai neplacuta este, de departe, greseala de a accepta sa merg la un joc de liga a 5-a, in toamna anului 2006, in conditiile in care, peste cateva zile, urma cursul intensiv de la Buzias, pentru promovare la Liga a 2-a. Un meci cu o rivalitatea sateasca, dintre doua localitati vecine, cu nume hazlii, Cucuieti si Scrioastea, unde fair-play-ul nu cred ca a ajuns nici acum. Dupa doua-trei avertismente acordate, in minutul 29, la un comportament injurios al unui jucator, am scos cartonasul rosu, dar cand sa il acord am fost lovit din spate, cu gheata, de un alt jucator. Am plecat la Buzias destul de ametit.

Ai fost pe multe stadioane din lume. Care te-a impresionat cel mai mult? Dar ca tara?

Cristina: Cel mai impresionant stadion a fost cel din Canada, de la Edmonton, unde s-a disputat finala Campionatului Mondial Under 19, la care am fost arbitru de rezerva, in fata a 50.000 de spectatori - o atmosfera de vis. Am oficiat in 31 de tari - din Europa, America de Nord si America de Sud - si pot spune ca fiecare are frumusetile ei. Am ramas impresionata de Insulele Feroe, pentru ca nu existau copaci, iar alimentatia era formata aproape numai din peste. Dar si Grecia mi-a placut, prin monumentele istorice ale mitologiei antice.

De ce ai indruma fetele sa se indrepte spre arbitraj si ce sfaturi le-ai da la inceput de drum?

Cristina: Este mai greu de patruns intr-un joc dominat de barbati, dar cu ambitie si pregatire adecvata se poate ajunge la un nivel ridicat, asa cum eu am reusit. In drumul catre inalta performanta, tinerele care aleg aceasta activitate trebuie sa isi alcatuiasca un program de pregatire bine structurat, cu antrenamente fizice, pregatire teoretica, clipuri video cu faze solutionate de FIFA, UEFA sau CCA. In plus, au nevoie de mult curaj la meciuri.

Esti licentiata in inginerie si litere. De ce ai urmat doua facultati atat de diferite?

Cristina: Prima facultate am urmat-o cu mare placere si interes, dar am profesat foarte putin, iar cea de-a doua pentru a-mi perfectiona limba engleza.

Ce iti place si ce nu?

Cristina: Imi place foarte mult sa arbitrez meciuri internationale, pentru ca exista o liniste pe care in tara nu am reintalnit-o. Echipele si oficialii sunt preocupati numai de jocul in sine, fara reprosuri la adresa arbitrilor, in timpul sau la finalul intalnirii.

Ionut: Mi-ar placea sa existe si in tara noastra mentalitatea fotbalistica din Spania. In urma cu doi ani, fiind la bunul meu prieten Cristi Lixandru (n.r. arbitru in Secunda B - liga a treia spaniola), l-am insotit la un meci pe care l-a arbitrat in Tercera Division (n.r. liga a patra). Brigada de arbitri a mers din Zaragoza, aproximativ 100 de kilometri, direct la stadion, fara sa fie sunati, fara observator si fara al patrulea oficial. Banii ii primeste centralul direct de la federatie, fara a se mai implica altcineva. Ambele echipe au acceptat doar spectacolul sportiv, cu toate ca in timpul desfasurarii jocului au existat momente cu faze la limita. M-am simtit ca un membru al brigazii, mai ales ca si unul dintre asistenti era roman (din Timisoara). Sentimentul trait nu l-am regasit in Romania, din pacate.

Transmiteti-le, va rog, un mesaj iubitorilor de fotbal din Romania.

Cristina: Mi-as dori ca si in tara noastra persoanele implicate in fenomen sa inteleaga ca si noi, arbitrii, suntem oameni si suntem supusi greselii.

Ionut: Ii indemn sa aiba mai multa incredere si, cel mai important, respect fata de arbitrii romani. Numai asa vom reusi sa crestem spectacolul si calitatea fotbalului din tara nostra! In incheiere, as vrea sa va mai povestesc ceva, ca o completare referitoare la mentalitatea fotbalistica din Spania, etalon pentru mine, deoarece este detinatoarea titlului mondial si a celui european. In luna ianuarie a acestui an, l-am cunoscut pe directorul tehnic al forului iberic, Ginez Melendez, la un curs pentru antrenori, sustinut la Bucuresti. Al doilea punct al succesului, dintr-o lista de sase impusa la selectionatele de juniori si tineret, este ca jucatorul care nu respecta arbitrii nu va mai fi convocat. Mi-ar placea ca si antrenorii de la noi sa aiba acceasi mentalitate si sa impuna jucatorilor sa respecte arbitrii. Ginez Melendez are un palmares impresionant. In zece ani, ca antrenor al selectionatelor Under 17, 19 si 21, a obtinut doar un singur loc 3, in rest numai 1 sau 2, la campionatele mondiale si europene. Un exemplu elocvent ca regulile se respecta este intamplarea petrecuta inaintea finalei Campionatului European Under 17 din Polonia. In dupa amiaza partidei, in care Spania urma sa evolueze, Melendez a avut in program odihna. Doi jucatori, anuntati titulari, stateau de vorba pe hol, atat nimic mai mult. Dar pentru faptul ca nu au respectat regulile, acei jucatori nu au evoluat in finala si nu au mai fost selectionati niciodata la nationala.